Spre deosebire de modelul european, Polul Social romanesc este constrans sa se dezvolte in niste conditii extrem de austere. Ceea ce el are in spate este traditia discursului ideologic rigid de propaganda al partidului unic, o istorie mult prea scurta de pluralism politic si o mare amorteala a initiativei civice. Astfel, din capul locului insasi ideea de a urma un model ca cel presupus si prezentat lapidar mai sus pare neinspirata (amintind de vesnica reiterare a paradigmei “formelor fara fond”). Din cele expuse mai sus, este limpede ca modelul european se sprijina: pe o traditie a democratiei, capitalismului si dezbaterii politice, care a constrans in permanenta actorii politici sa se revizuiasca atat la nivelul doctrinei cat si al actiunii politice; pe o mare varietate de expresii ale stangii care acopera intreaga arie centru-extrema stanga; si la urma urmei, pe un “know how” al prinderii sansei istorice. Cumva la antipod, Polul Social s-ar sprijini pe o falsa idee a stangii (caduca si anatemizata), pe incercari esuate ale altor formatiuni politice de a se constitui ca o alternativa de stanga la o stanga deja dominanta, si nu in ultimul rand pe un sanctionat oportunism istoric care doar rationalizeaza in lumina unei ideologii ad-hoc initiative arbitrare lipsite in fapt de sprijin doctrinar real.
Desi istoria stangii romanesti incepe ca si cea a celei europene undeva in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX, ea nu are deloc un parcurs comparabil cu al acesteia din urma. Astfel, in timp ce in Germania aparea primul partid socialist, in Romania interese de stanga se concretizau intr-un program ititulat “Ce vor socialistii romani”, care anticipa in 1885 formarea in 1893 al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din Romania. Din pacate la al VI-lea congres din aprilie 1899, la doar sase ani de la infintare, acest partid se autodizolva prin trecerea masiva a asa numitilor “generosi” la liberali, lasand in urma sa doua formatiuni politice relativ lipsite de importanta: Partidul National-Democrat (grupul lui G. Diamandi) si Partidul Muncitorilor (grupul lui C.Z. Buzdugan). “Vlastarul vechii radacini socialiste” este redescoperit – ca reactie la reformele propuse de Partidul National Liberal – abia in 1907 prin aparitia Uniunii Socialiste din Romania devenita in 1910 Partidului Social-Democrat din Romania. Acest partid isi va consuma insa istoria intr-o absortie lenta in partidul unic care in 1965 devine din Partidul Muncitoresc Roman (PRM) Partidul Comunist Roman (PCR). Decembrie 1989 aduce in cele din urma dizolvarea automata a PCR si aparitia unor formatiuni improvizate.
Stanga romaneasca a ramas inca reprezentata (sub influenta vechii paradigme deja mentionate a partidului unic) de o singura formatiune realmente vizibila: Partidul Social-Democrat. PSD se prezinta ca atare din 2000, ca urmare a fuzionarii PSDR-ului (Partidului Social-Democrat Roman) si a PUSD-ului (Partidului Unitatii Social-Democrate) cu PDSR (Partidul Democratiei Sociale din Romania) fost FDSN, subdiviziune a FSN-ului initial. Partidul Democrat, fost FSN, desi declarat de stanga (membru al Internationalei Socialiste), paraseste odata cu ultimele alegeri parlamentare aceasta scena in favoarea unei aliante convenabile cu liberalii, ajungand ulterior sa adopte motiunea populara agreata de dreapta europeana. Miscarea sindicala este si ea o constanta a Romaniei postdecembriste, dar ramane in afara dezbaterilor politice, facand doar mici jocuri de culise. Oricum, in acest peisaj imaginea dominanta este cea a lipsei angajarilor doctrinare clare si a tendentei de a crea aliante politice de tip electoral. Iar situatia nu pare cu nimic deosebita de cea din 1897: “la noi – se afirma intr-un ziar important de acum un secol – clasele nu sunt bine deosebite, afara de imparteala generala – bogati si saraci – care-ti sare in ochi la fiecare pas… Marele industrias are si mosii, mare mosier e si functionar, functionarul este si patron. De aceea trecerile dintr-un partid intr-altul se fac cu cea mai mare inlesnire. Altfel spus, clivajul bogat/sarac ramane inca o buna piesa de speculat in motivarea electorilor atata timp cat nici un partid politic nu este inca pe deplin capabil sa sustina si reprezinte interesele unei clase.
Cristian Preda realiza intr-un articol al sau o relevanta dare de seama a “strategiilor si performantelor electorale” ale partidelor romanesti in toata perioada de dupa decembrie 1989. Din aceasta reiese capacitatea deosebita a partidelor de a forma coalitii din cele mai diverse pentru a castiga capital electoral. Cel mai relevant exemplu ramane de departe cel al Partidului Umanist Roman care realiza in 2000 o coalitie cu PSDR devenit PSD, pentru a se transforma anul acesta in Partidul Conservator (declarat de centru-dreapta si afiliat coalitiei de guvernare, ea insasi de centru-dreapta).
Prin toate acestea nu am facut nimic altceva decat sa subliniez fragilitatea stangii romanesti marcata de existenta efemera a unor partide pasagere (Partidul Socialist al Muncii) sau de convertiri oportuniste care fac aproape imposibila identificarea cu succes a celor ce sustin dezideratele unei stangi autentice. Grupul de Analiza Socio-Politica a tarilor din Europa Centrala si de Est identifica o serie de efecte perverse specifice acestei regiuni, dintre care as mentiona indeosebi incapacitatea unei identificari programatice stabile, incoerenta politica si lipsa de experienta politica.
Fara doar si poate aceste efecte se vor reflecta si in structura Polului Social, care daca s-ar realiza ar face-o plecand de la inceput cu toate cele mentionate mai sus ca handicapuri. Este drept ca sub un singur nume se pot ascunde doua idei pe care generic le-am putea identifica sub titulaturile de “varianta Iliescu-Roman” si “varianta Geoana”, despre care se presupune ca ar fi expresia unei sincere dorinte de a cladi o stanga autentica si respectiv expresia sincera a unei reformari in sanul stangii deja existente. Oricum ar fi, nici una din ele nu poate scapa de suspiciunea de a tinde catre formarea unui “partid capcana” (sau altfel spus “insfaca-tot”) care sa urmareaca simpla acaparare a puterii.
Ceea ce declara Petre Roman cu privire la ideea polului social este ca ea nu sta pentru o formatiune, ci pentru “o constructie politica, care isi propune sa creeze o alternativa” la guvernare, reunind “oameni cu sensibilitate sociala, partide, personalitati, miscari sindicale, societate civila”. Insa Polul Social regandit de Geoana nu ramane simpla “tribuna” (care este deplin cedata partii Iliescu-Roman), ci o structura cu un real capital electoral. “Nu ne adresam lui Petre Roman ca personalitate politica – spune domnul Geoana –, ci formatiunii sale politice, cum deasemenea, nu ne adresam lui Cosmin Gusa, ci partidului sau. Dar varianta Iliescu-Roman se adresa si celor carora Geoana nu li se mai adreseaza. Iar aici cu siguranta suntem ceva mai aproape de modelul confederatiei de stanga din Italia: ideea unei constructii politice care sa fie o alternativa la guvernare si care sa se transforme la nevoie intr-o alianta electorala.
Modelul italian pune in evidenta in primul rand dificultatea mentinerii autonomiei formatiunilor care il compun si cea a crearii unui culoar al consensului in privinta solutiilor pe care le adopta ca un singur organism, dincolo de particularitatile partilor lui. Polul Social ar trebui sa raspunda si el la problema pastrarii autonomiei fiecaruia in conditiile realizarii consensului tuturor. Partial, modelul pare sa fi functionat deja in Romania sub forma Aliantei DA ca alianta electorala, dar nu si la guvernare, confruntandu-se dramatic cu problema consensului.
Subliniind caracterul de proiect al Polului Social, in privinta caruia manifesta si un scepticism sublimat, presedintelui PSD afirma ca “dimensiunea electorala va fi decisa doar daca aceasta constructie isi va arata eficacitatea. Acum vrem sa coagulam fortele. Si intr-adevar, prima problema a realizarii acestei idei este, in contextul actual al stangii romanesti, cea a “coagularii”, adica a simplei puneri laolata a acelor actori politici carora polul se adreseaza. Aceasta dificultate devine simptomatica, caci realitatea unui astfel de impas devine iminenta in momentul in care Polul insusi realizeaza ca nu stie de fapt caror actori politici se adreseaza. De aici si aparenta unei mai mari doze de realism continuta in varianta Iliescu-Roman: ideea polului social nu este, astfel, de a coaliza o stanga deja existenta (care ulterior sa fie constransa sa functioneze ca un corp politic eficient), ci mai curand de a crea o stanga.
Redusa la simpla opozitie datorata unei conjuncturale alternante la guvernare, relatia dintre stanga si dreapta romaneasca se afla inca, sau poate mai ales acum, in ipostaza intrupata a metaforei sartriene (“stanga si dreapta politica sunt doua cutii goale”) pe care o amintea Norberto Bobbio in anii ce au marcat criza stangii europene. Criteriile de a le separa la nivelul continutului lor profund ne scapa. Ambele marcheaza pe agenda politica aceleasi prioritati, ambele vorbesc de o reforma in administratie, probleme sociale le preocupa pe amandoua, ideea democratiei participative este draga si liberalilor, iar politica externa le angajeaja pe amandoua atat fata de sustinerea politicii Statelor Unite cat si fata de U.E.. Criteriul propus de Bobbio, cel al egalitatii sociale proprie stangii, devine el insusi insuficient. Varianta Iliescu-Roman a Polului Social cuprinde in gestul ei recunoasterea tacita a faptului ca stanga romaneasca se confrunta cu propriul ei moment de criza, pe care incerca sa o depaseasca.
by Adi Ilie